Controversa este esenţială în progresul ştiinţific. După cum a spus Richard Feynman “ştiinţa este încrederea în ignoranţa experţilor”. Nimic nu se crede pe cuvânt, toate presupunerile sunt deschise la control ulterior. Prin urmare este un semn sănătos faptul că studiile psihologice continuă să genereze multă controversă. De multe ori situaţia este încinsă datorită argumentelor referitoare la logica sau etica metodelor, alteori din cauza unor neînţelegeri cu privire la implicaţiile decoperirilor pentru felul în care pricepem natura umană. În următorul articol voi face un rezumat a 10 din cele mai controversate studii din istoria psihologiei.

experimentul-stanford
Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

  1. Experimentul de la Închisoarea Stanford

Susţinut în 1971, experimentul lui Philip Zimbardo a trebuit oprit atunci când studenţii care luaseră rolurile gardienilor de la închisoare au început să abuzeze de studenţii care jucau rolul prizonierilor. Zimbardo interpretând evenimentele ca demonstrație a faptului că anumite situaţii transformă inevitabil oamenii buni în oameni răi, un punct de vedere teoretic pe care mai târziu l-a aplicat asupra actelor de abuz ce au avut loc în închisoarea Abu Ghraib din Iraq între 2003 şi 2004.

Această interpretare situaţională a fost pusă sub semnul întrebării cel mai puternic de către psihologii englezi Steve Reicher şi Alex Haslam. Cei doi susţin, pe baza propriului lor studiu asupra închisorii de la BBC şi a cazurilor din viaţa reală în care prizonierii au opus rezistenţă, că oamenii nu cedează fără conștiință în contact cu medii toxice. Mai degrabă, în orice situaţie, puterea constă în grupul care reuşeşte să stabilească un simţământ de identitate.

Criticii au mai subliniat faptul că Zimbardo a condus şi a insuflat gărzilor închisorii să fie abuzivi; că Experimentul de la Închisoarea Stanford se prea poate să fi atras anumite tipuri de personalitate; şi faptul că mulţi gardieni s-au comportat adecvat. Dezbaterea continuă, aşa cum o face şi influenţa experimentului asupra culturii populare, inspirând până acum două filme.

 

Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

2.Experimentele cu şocuri ale lui Milgram

Studiile realizate de Stanley Milgram în anii 1960 au părut a demonstra faptul că mulţi oameni sunt incredibili de obedienţi faţă de autoritate. Având în vedere că instrucţiunea le-a fost dată de un om de ştiinţă, mulţi participanţi au aplicat ceea ce au crezut că sunt niveluri fatale de electricitate unei persoane nevinovate. Cercetarea lui Milgram nu a inspirat un studiu, ci mai multe imitaţii, inclusiv realitatea virtuală precum şi o emisiune TV din Franţa.

Studiile iniţiale au atras o controversă enormă, nu doar datorită naturii lor etice dubioase, ci şi din cauza felului în care au fost interpretate şi folosite pentru a explica evenimente istorice, cum ar fi presupusa obedienţă oarbă faţă de autoritate din timpul naziştilor. Haslam şi Reicher au fost din nou în prim planul contra argumentelor. Cel mai recent, bazându-se pe feedback-ul arhivat al participanţilor lui Milgram, cei doi susţin că obedienţa observată era departe de a fi oarbă – de fapt mulţi participanţi au fost încântaţi că au participat, atât de convinşi erau că eforturile lor creau o contribuţie importantă la ştiinţă.

Mai poate fi notat faptul că mulţi participanţi n-au urmat de fapt instrucţiunile, şi în astfel de cazuri, îndemnurile verbale venite din partea cercetătorului au fost în mare parte ineficiente. 

Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

3.Experimentul “cuvintele <bătrânești> provoacă un mers încet” (şi alte cercetări asupra restabilirii tulburărilor de memorie – Priming)

Unul din experimentele unei lucrări din 1996 publicată de John Bargh şi colegii săi a arătat că, atunci când oamenii au fost expuşi la cuvinte care aparţin câmpului de cuvinte din familia <bătrâneții>, aceştia au plecat mai încet de la laborator. Aceasta este doar o cercetare din multele care există în acest domeniu al priming-ului, toate sugerând că minţile noastre sunt cu mult mai deschise la influenţe exterioare decât ne putem da seama. În 2012, un alt laborator a încercat să refacă studiul cu cuvintele folosite de bătrâni şi a eşuat. Profesorul Bargh a reacţionat cu furie. De atunci, controversa asupra studiului său şi alte descoperiri legate de acesta n-a făcut altceva decât să se intensifice.

 

experimentul copilului albert
Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

4.Condiţionarea micuţului Albert

În 1920, John Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie Rayner, au indus deliberat frici într-un bebeluş de 11 luni. Au făcut acest lucru expunându-l la contactul cu un anumit animal, cum ar fi un şobolan alb, bătând în acelaşi timp într-o bară de inox, deasupra capului său. Cercetarea este controversată nu doar pentru că pare a fi lipsită de etică, ci şi pentru că rezultatele au avut tendinţa de a fi prezentate într-un mod inadecvat şi mult simplificat.

Multe manuale susţin faptul că studiul arată cum fricile sunt foarte uşor condiţionate şi generalizate de stimuli asemănători; ei spun că după ce a fost condiţionat să-i fie frică de un şobolan alb, micuţului Albert i-a fost ulterior frică de toate lucrurile albe şi pufoase. De fapt rezultatele au fost cu mult mai urâte şi mai inconsistente de atât, iar metodologia a fost foarte prost controlată. În ultimii ani, s-a creat controversă şi în jurul identităţii lui Albert.

În 2009, o echipă condusă de Hall Beck a susţinut că bebeluşul era de fapt Douglas Merritte. Mai târziu au susţinut că Merritte este redusă din punct de vedere neurologic, care dacă este adevărat, nu ar face decât să adauge în plus la natura lipsită de etică a cercetării iniţiale. Cu toate acestea, o nouă lucrare publicată anul acesta de Ben Harris şi colegii susţine că micuţul Albert a fost un copil cunoscut sub numele de Albert Barger.

experimentul loftus
Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

  1. Studiul lui Loftus “Pierdut în mall”

În ‘95 şi ‘96, Elizabeth Loftus , James Coan şi Jacqueline Pickrell au documentat cât de uşor este să sădeşti în oameni o amintire fictivă cum că s-au pierdut într-un mall când erau copii. Acest eveniment fals din copilărie este pur şi simplu descris participantului, odată cu evenimente reale şi după câteva întrevederi devine curând absorbit în amintirile reale ale persoanei, astfel încât să creadă că experienţa chiar a avut loc.

Această cercetare şi alte descoperiri legate de asta au devenit extrem de controversate pentru că au demonstrat cât de nesigură şi sugestibilă poate fi memoria. În speţă, această umbră de îndoială aruncată asupra aşa numitelor “amintiri recuperate” a unui abuz care a avut loc în timpul sesiunilor de psihoterapie. Acesta este un domeniu foarte sensibil, iar experţii continuă să dezbată natura amintirilor false, reprimării şi a amintirilor recuperate.

Una din provocările studiului “pierdut în mall” a fost că participanţii chiar se poate să se fi pierdut în mall în copilărie, caz în care metodologia lui Loftus a fost de recuperare a amintirilor pierdute ale incidentului, mai degrabă decât implantarea amintirilor false. Această critică a fost dezminţită într-un studiu ulterior în care Loftus şi colegii au implantat în oameni amintirea de a fi întâlnit pe Bugs Bunny la Disneyland. Amatorii de desene vor înţelege de ce această amintire era cu adevărat falsă.

 

studiu
Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

6.Studiul previziunii al lui Daryl Bem

În 2010 psihologul și sociologul Daryl Bem a atras foarte multă atenţie atunci când a susţinut că a demonstrat cum multe fenomene psihologice stabilite funcţionează înapoi în timp. De exemplu, în unul din experimentele sale a descoperit că oamenii au avut rezultate mai bune la o cerinţă de memorie pentru cuvintele pe care le-au revizuit în viitor. Bem a interpretat acest lucru ca dovadă pentru previziune, sau psi – asta înseamnă efectele ce nu pot fi explicate de înţelegerea ştiinţifică curentă. Cel puţin superficial, metodologia lui Bem a părut a fi robustă şi a făcut pasul lăudabil de a-şi face procedurile disponibile pentru alţi cercetători.

Cu toate acestea, de atunci mulţi experţi au criticat metodele lui Bem şi analizele statistice şi multe încercări de replicare au eşuat în a susţine descoperirile iniţiale. Şi mai multă controversă a venit din faptul că revista care a publicat rezultatele obţinute de Bem a refuzat iniţial să publice orice încercări de replici. Acest lucru a creat rumoare în comunitatea de cercetare şi a contribuit la ceea ce a devenit cunoscut ca “criza replicilor” sau “războiul replicilor” în psihologie.

Orgolios, Bem a publicat o meta analiză anul acesta (o analiză ce a confruntat rezultatele a 90 de încercări de a-i replica descoperirile din 2010) şi a concluzionat că, per total, există dovezi solide pentru munca sa anterioară. Încotro se va îndrepta această controversă? Dacă Bem are dreptate, probabil că deja deţii răspunsul.

 

experimentul cu corelatii voodoo
Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

  1. Studiul cu corelaţiile voodoo din Neuroştiinţa Socială

Această lucrare a fost publicată înainte de versiunea printată, şi a purtat iniţial titlul provocator de “Corelaţii voodoo în neuroştiinţa socială”. Voodoo în acest sens înseamna inexistent sau fals. Ed Vul şi colegii săi au analizat mai mult de 50 de studii care au făcut legătura dintre modele activităţii craniene cu aspecte specifice ale comportamentului sau emoţiilor, cum ar fi un studiu care a concluzionat că sentimenele de respingere au fost intens corelate cu activitatea din cortexul cingular anterior.

Vul şi echipa au spus că acele corelaţii ridicate obţinute în aceste lucrări s-au datorat folosirii neadecvate a analizei – un fel de obţinerea unui rezultat din două surse diferite în care cercetătorii au făcut unul sau mai mulţi paşi: prima oară au identificat regiunea, sau chiar un singur voxel, legat de un anumit comportament şi apoi au efectuat mai multe multe analize doar pe acea serie de date.

Lucrarea a adus insulte multor cercetători în imagistică craniană din neuroştiinţa socială, a căror muncă a fost ţintită. “Câteva din concluziile postulate de [Vul et al] sunt incorecte datorită judecăţii greşite, erorilor statistice şi anomaliilor eşantionării, au spus autorii unei lucrări de respingere a ideilor. Cu toate acestea, îngrijorările în privinţa analizelor statistice folosite în neuroştiinţa imagistică n-au dispărut.

De exemplu, în 2012 Joshua Carp a scris o lucrare ce susţine că majoritatea lucrărilor de imagistică eşuează în a conferi îndeajuns de multe detalii metodologice pentru a le permite și altora să încerce să le reproducă.

 

efectul placebo
Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

  1. Studiul lui Kirsch despre efectul Placebo al anti-depresivelor

În 2008, Irving Kirsch, un psiholog de la Universitatea Hull din UK, a analizat toate datele experimentelor asupra anti-depresivelor, atât publicate, cât şi nepublicate, trimise către US Food and Drug Administration. El şi colegii săi au ajuns la concluzia că pentru majoritatea oamenilor cu depresie uşoară sau moderată, beneficiul extra al anti-depresivelor versus placebo nu este semnificativ clinic.

Rezultatele au dus la titluri în ziare de genul “Medicamentele pentru depresie nu funcţionează” şi au oferit arsenal pentru oamenii ocupaţi cu prescrierea exagerată de medicamentaţie antidepresivă. A existat şi un recul. Alţi experţi au analizat setul de date al lui Kirsch folosind diverse metode şi ajungând la concluzii diferite. Un alt grup a făcut descoperiri asemănătoare cu cele ale lui Kirsch, dar le-a interpretat foarte diferit – cum ar fi faptul că medicamentele sunt mai eficiente ca placebo.

Kirsch se menţine pe poziţie. La începutul acestui an, a spus: “În loc să vindece depresia, antidepresivele cunoscute pot induce o vulnerabilitate biologică care să-i facă pe oameni mai probabil de a deveni depresivi pe viitor.”

 

presupunerea cresterii - studiu
Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

  1. Judith Rich Harris şi “Presupunerea Creşterii”

Ai putea umple o bibliotecă sau chiar două cu toate cărţile publicate până acum despre cum să fii un părinte mai bun. Presupunerea implicită este, bineînţeles, aceea că părinţii joacă un rol profund în modelarea copiilor. Judith Rich Harris a pus la îndoială această idee cu o lucrare publicată în 1995 în care a propus ideea că de fapt copii sunt mai degrabă modelaţi în principal de grupurile de prieteni şi de experienţele din afara casei.

Au urmat două cărţi best seller: The Nurture Assumption şi No Two Alike. În timp ce scria pentru BPS Research Digest în 2007, Harris a descris unele din dovezile care îi susţin afirmaţiile: “gemenii identici crescuţi de părinţi diferiţi sunt (în medie) asemănători ca personalitate cum sunt cei crescuţi de aceiaşi părinţi … rudele adoptive crescute de aceiaşi părinţi sunt la fel de diferiţi ca cei crescuţi de părinţi diferiţi … şi … copii crescuţi de părinţi imigranţi deţin caracteristici de personalitate din ţara în care au fost crescuţi, mai degrabă decât cele din ţara de origine a părinţilor”.

Harris are susţinători puternici, printre ei se numără Steven Pinker, dar şi ideile ei au creat o furtună de controversă şi critici. “Îmi este ruşine cu psihologia“, Jerome Kagan a declarat pentru Newsweek după publicarea lucrării lui Harris, Nurture Assumption.

provocarea lui libet
Shares
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
  • LinkedIn

  1. Provocarea adusă de Libet liberei voinţe

Deciziile pe care le iei par a fi a le tale, dar studiul lui Benjamin Libet care a folosit electroencefalograma(EEG) pare a demonstra faptul că activitatea craniană preparatoare are loc înainte de deciziile conştiente atunci când te mişti. O interpretare controversată este că acest lucru pune sub semnul întrebării noţiunea deţinerii unei libere voinţe. Decizia de a te mişca este luată la nivel subconştient, după cum spune argumentul, iar apoi simţul tău subiectiv de a-ţi fi dorit acea acţiune se alătură ulterior.

Studiul lui Libet, precum şi celelalte asemenea au inspirat o dezbatere profund filozofică. Unii filozofi, precum Daniel Dennett, cred că neurocercetătorii au exagerat implicările avute de astfel de descoperiri pentru concepţia oamenilor în legătură cu libera voinţă. Alţi cercetători au subliniat erori în cercetarea lui Libet, cum ar fi inacurateţea oamenilor în judecarea momentului de proprie voinţă.

Cu toate acestea, principiul activităţii neuronale subconştiente dinaintea voinţei conştiente a fost replicat folosind RMN, iar neurocercetători influenţi precum Sam Harris continuă să argumenteze că lucrarea lui Libet subestimează ideea liberei voinţe.

 

Dacă ți-a plăcut, poți chiar să te abonezi la newsletter! Chestia aia de mai jos unde bagi datele tale și apoi dai click pe butonul roșu pe care scrie ‘Mă Abonez’!

PS: Spread the Dragostea! Dă și altora să citească, distribuie mai departe!