Răzbunarea deserveşte unui scop foarte util – chiar şi ideea de a o căuta ne oferă plăcere. De ce oare?

Povestea unei răzbunări este întotdeauna dulce-amară.
Răzbunarea a fost parte din comportamentul uman de când existăm pe acest Pământ. Literatura a folosit-o pe parcursul istoriei, de la tragediile greceşti precum trilogia Orestia lui Eschil – în care Oreste vrea să-şi ucidă mama pentru a-şi răzbuna tatăl – până la Hamlet al lui Shakespeare.

Fără nicio îndoială că mulţi dintre noi ne-am (cel puțin) imaginat răzbunarea împotriva celor care ne-au greşit. Pe moment, cu siguranţă se poate simţi ca ceva purgativ. Dar ce ne motivează să ne gândim la răzbunare în primul rând? Cercetătorii descoperă treptat unele răspunsuri, iar ceea ce descoperă este că răzbunarea are și unele elemente pozitive neaşteptate.

Răzbunarea este un element declanşator emoţional puternic care mobilizează oamenii către acţiune. “Este o experienţă universală în viaţa umană, oamenii de la orice nivel social înţeleg ideea de a te enerva şi de a-ţi dori să răneşti pe cineva care le rândul lui te-a rănit pe tine”, spune psihologul evoluţionar Michael McCullough, de la Universitatea Miami, care a petrecut peste un deceniu în studierea răzbunării şi a iertării.

Răzbunarea poate conduce la crimă – până la 20% din omucideri şi 60% din împuşcăturile din incintele şcolare au legătură cu răzbunarea, după cum o demonstrează studiile. Are și puterea de la modela politica. Victoria prezidenţială a lui Donald Trump, de exemplu, a venit ca rezultat al “răzbunării clasei muncitoare a albilor care s-au simţit abandonaţi de o economie aflată în globalizare rapidă”, conform unui articol din Washington Post. Acelaşi sentiment a fost împărtăşit de multe alte pieţe de desfacere.

În timp ce subiectul agresiunii este foarte atent studiat – elementele sale declanşatoare includ alcoolul, insultele şi trăsăturile de personalitate narcisiste – răzbunarea este mai puţin înţeleasă. David Chester de la Virginia Commonwealth University a studiat iniţial agresiunea, dându-şi seama foarte rapid că de multe ori există mult mai multe alte lucruri care se întâmplă înaintea unei interacţiuni violente.

El face referire la emoţiile implicate ca fiind “omul de mijloc psihologic” – gândurile şi sentimentele care apar între o provocare şi un rezultat agresiv. “Eram curios cum percepi ceva (a primi) ca pe o insultă şi cum ajungi de acolo la un răspuns agresiv”. Cheia constă în dorinţa de răzbunare. “Aşadar, prin încercarea naturală de a încerca să înţeleg agresiunea am început să studiez răzbunarea”.

Şi-a propus să dezvăluie mai multe despre ce o cauzează. Prima oară, el şi colegul Nathan DeWall de la University of Kentucky, au descoperit că o persoană care este insultată sau respinsă din punct de vedere social simte o durere emoţională. Zona din creier asociată cu durerea a fost cea mai activă la participanţii care au reacţionat printr-un răspuns agresiv după ce au fost repinşi. “Se apropie de o tendinţă străveche ce a evoluat, de a răspunde la ameninţări şi vătămare printr-o revanşă agresivă”, spune Chester.

Într-un studiu de follow-up, de urmărire a participanţilor studiului, s-a descoperit cu surprindere faptul că durerea emoţională era într-un fel complicat îmbinată cu plăcerea. Asta înseamnă că, în timp de respingerea se simte dureroasă iniţial, poate fi foarte rapid mascată de plăcere atunci când există oportunitatea de răzbunare – activează chiar circuitul de recompensă binecunoscut al creierului, nucleul accumbens. Oamenii provocaţi devin agresivi în special pentru că poate fi o “recompensă hedonică”, după cum a descoperit Chester. Se pare că răzbunarea poate fi într-adevăr dulce.

Legătura dintre agresiune şi plăcerea în sine nu este ceva nou. “Tatăl psihologiei”, Sigmund Freud era perfect conştient că s-ar putea simţi ca fiind purgativ dacă te comporţi agresiv, dar ideea conform căreia răzbunarea are propria ei formă specială de plăcere, a devenit vizibilă abia recent.

Pentru a înţelege lucrurile mai departe, Chester şi DeWall au stabilit o serie de experimente, publicate în erevista Personality and Social Psychology, în care participanţii au fost făcuţi să se simtă respinşi, fiind lăsaţi intenţionat în afara unui joc computerizat de aruncare a mingii.

Toţi participanţii au putut să bage ace într-o păpuşică voodoo. Cei din tabăra celor respinşi au băgat mult mai multe ace în păpuşă. Acest test de respingere a fost făcut prima oară online, fiind ulterior replicat cu diferiţi pacienţi care au fost aduşi în laborator. În versiunea de laborator, în locul unei păpuşi voodoo, participanţii şi-au exprimat “răzbunarea” prin scoaterea unui sunet prelungit, neplăcut de zgomotos, pe care să-l audă oponenţii (care erau calculatoare, nu oameni reali, lucru de care participanţii nu erau conştienţi). Din nou, cei care s-au simţit cei mai respinşi şi-au supus rivalii la sunete mai lungi.

Într-un final, pentru înţelegerea rolului emoţiei în dorinţa de a vrea răzbunare, Chester şi DeWall au oferit participanţilor ceea ce au considerat ei ca fiind un drog de inhibare a stării (care era de fapt doar o tabletă de vitamină inofensivă). Cu toate acestea, efectul placebo a fost atât de puternic încât participanţii care au consumat “drogul” nu s-au deranjat să se răzbune pe oamenii care i-au respins – în timp ce acei oameni cărora nu le-a fost oferit placebo s-au comportat cu mult mai agresiv. Se pare că grupul cu placebo nu a căutat să se răzbune pentru că au crezut că nu vor simţi plăcere făcând acest lucru.

Punând la un loc aceste rezultate, echipa a ajuns la o concluzie uimitoare. Răzbunarea nu doar oferă oamenilor plăcere, dar ei o caută în mod expres din cauza anticipării faptului că vor face asta. “Este vorba de experienţa de reglare a emoţiilor”, spune Chester. Şi a funcţionat. După oportunitatea obţinerii răzbunării, indivizii respinşi au avut aceleaşi punctaje la testele de stare de spirit ca cei care nu au fost respinşi.

Cu toate acestea, descoperirea trebuie acceptată cu un pic de îndoială. Momentan nu există studii de follow-up pe termen lung despre cum se simte răzbunarea la câteva zile sau săptămâni după. Rezultate preliminare – şi totodată nepublicate – arată că cei care caută să se răzbune obţin doar un sentiment de plăcere de moment, a descoperit Chester. “Precum o grămadă de lucruri, se simte bine pe moment. Acest lucru începe un ciclu şi arată precum o dependenţă … ulterior, te simţi mai rău decât atunci când ai început”, explică el.

Acest lucru poate ajuta la explicarea motivului pentru care cei care caută un grad ridicat de răzbunare eşuează în a anticipa consecinţele personale dezastruoase.
Răspunsul este departe de a fi o greşeală evolutivă, răzbunarea deserveşte unui scop foarte util. Michael McCullough o spune aşa: cu toate că oamenii ar putea spune că a căuta să te răzbuni “este cu adevărat rău pentru tine” – acest lucru ar putea să-ţi distrugă relaţiile de exemplu – faptul că există oricum este un lucru foarte bun.

Scopul principal este de a acţiona ca un inhibitor, care în schimb deţine avantaje clare pentru supravieţuirea noastră. Să ne gândim la închisoare sau cultura de “gang”, în care dacă te iei de persoana nepotrivită, atacurile de răzbunare sunt o consecinţă sigură. “Dacă ai reputaţia unui om care urmează să caute răzbunare, oamenii nu o să se ia de tine şi nici un vor profita”, spune Chester.

Chiar şi ameninţarea unei răzbunări poate descuraja un atac, spune McCullough. “Individul care răspunde la acea vătămare o să fie mai bine decât individul care întoarce obrazul şi lasă pe cel care a greşit să reuşească”. Precum foamea, o consideră o nevoie primară care necesită a fi scărpinată. Abia atunci poate răzbunătorul să treacă mai departe “pentru că obiectivul a fost atins”, într-un fel asemănător cu momentele când încetăm să ne mai simţim înfometaţi după ce ne-am potolit pofta.

Aşadar, dacă scopul principal al răzbunării are legătură cu descurajarea vătămării, atunci este într-adevăr un lucru foarte bun. Asta nu înseamnă că ar trebui să încurajăm oamenii să caute răzbunare, spune McCullough. “Putem aprecia atât scopul său, înţelegerea faptului că nu este produsul unei minţi bolnave, precum şi interesul de a ajuta oamenii în a-şi reduce dorinţa de răzbunare”, spune el.

Data viitoare când plănuieşti o răzbunare împotriva cuiva care ţi-a greşit, ţine minte că anticiparea răzbunării se poate simţi bine pe moment, dar nu te aştepta ca aceste “rezultate” ascunse să dureze prea mult. Mai degrabă, înţelege că acest sentiment se află acolo pentru un motiv foarte bun, şi ar fi putut proteja foarte bine mulţi dintre strămoşii noştri dacă ar fi profitat de acest lucru.

Dacă ți-a plăcut, poți chiar să te abonezi la newsletter! Chestia aia de mai jos unde bagi datele tale si apoi dai click pe butonul roșu pe care scrie ‘Mă Abonez’!

PS: Spread the Dragostea! Dă și altora să citească, distribuie mai departe!