Pentru mulți oameni rutina zilnică de după muncă arăta cam aşa: după o zi în special istovitoare, te așezi pe canapea şi vegetezi timp de câteva ore, realizând versiunea  proprie  de “Netflix şi relaxare”, lucru ce implică să ai alături poate și o ciocolată pe lângă tine. Știi că probabil este o idee proastă, dar îți spui că le meriți ca “recompensă” pentru munca dificilă depusă.

Cercetătorii în domeniul psihologiei au o denumire pentru acest fenomen: se numeşte “diminuarea ego-ului“. Teoria spune că puterea de voinţă este conectată de o rezervă limitată de energie mentală, şi că odată ce ai rămas fără acea energie ai mai multe şanse să pierzi autocontrolul. Teoria aceasta pare a explica perfect răsfăţul de după muncă.

Dar noi studii sugerează că am văzut puterea de voinţă complet greşit şi că teoria referitoare la diminuarea ego-ului nu este adevărată. Chiar mai rău, dacă menţii ideea că puterea de voinţă este o resursă limitată poate fi de fapt un lucru rău pentru tine, făcându-te mai predispus să pierzi controlul şi să acţionezi împotriva unui raţionament logic mai bun.

Mitul diminuării ego-ului

Una dintre cele mai universale idei ale înţelepciunii populare poate fi credinţa că autocontrolul este cumva “cheltuit”. Ideea a primit susţinere ştiinţifică la sfârşitul anilor 1990, când psihologul Roy Baumeister şi colegii săi de la Universitatea Case Western Reserve au supus-o unui test, realizând un experiment care de atunci a fost citat de sute şi mii de ori.

În studiu, cercetătorii au rugat două seturi de subiecţi să aştepte într-o cameră în care se aflau două farfurii cu mâncare. Pe una erau fursecuri proaspăt făcute, iar mirosul se împrăştia în cameră. Pe cealaltă farfurie erau ridichii albe şi roşii. Fiecărui grup i s-a permis să mănânce doar dintr-o farfurie. Ideea era ca grupul căruia i s-a permis să mănânce doar ridichii să dea dovadă de o adevărată putere de voinţă pentru a rezista şi a nu mânca fursecurile.

Apoi, cercetătorii au oferit ambelor grupuri un puzzle asupra căruia să lucreze. Fără ştirea participanţilor la studiu, puzzle-ul a fost creat astfel încât să fie imposibil de terminat. Cercetătorii au vrut să vadă care din grupuri va lucra cel mai mult la sarcină şi au anticipat ca oamenii din grupul cu ridichii – care ar fi trebuit să irosească rezerve semnificative de energie încercând să nu mănânce fursecurile – să renunţe mai devreme la puzzle. Exact aşa s-a şi întâmplat.

Participanţii la studiu care şi-au refuzat răsfăţul cu fursecurile au rezistat în medie doar 8 minute, în timp ce cei care le-au mâncat (şi un grup de control care a realizat doar partea de rezolvare a puzzle-urilor din experiement) a rezistat 19 minute. Acest studiu a concluzionat că cel mai sigur ego-urile mâncătorilor de ridichii s-a diminuat.

Dar oare chiar aşa a fost?

În 2011, Baumeister a făcut echipă cu jurnalistul de la New York Times, John Tierney, pentru a publica Puterea de voinţă: Redescoperirea celei mai mari puteri a omului (Willpower: Rediscovering the Greatest Human Strength). Cartea a devenit foarte repede best seller

Eşec, înşelăciune sau chiar pe bune?

Frumuseţea metodei ştiinţifice este că acceptă şi chiar încurajează existenţa dubiilor. Studii ştiinţifice sunt deseori refăcute pentru a determina dacă efectul observat în studiul iniţial a fost un eşec, o înşelăciune sau ceva real. Din nefericire pentru Baumeister şi colaboratorii săi, teoria diminuării ego-ului dovedită de fursecurile proverbiale a început să se năruie.

Un studiu recent publicat în Perspectives on Psychological Science, în care s-au folosit experimentele aprobate de  Baumeister şi care au implicat mai mult de două mii de participanţi, au încercat să reproducă rezultatele lui Baumeister, însă fără vreo dovadă a diminuării ego-ului. Mai mult, alte două studii, ambele apărute în revista PLOS ONE, nu au putut replica rezultatele studiului iniţial.

Cercetătorul Evan Carter, de la Universitatea din Miami, a fost printre primii care a pus la îndoială descoperirile lui Baumeister. Carter a analizat 2010 de meta-analize asupra a aproximativ 200 de experimente care au ajuns la concluzia că diminuarea ego-ului a fost reală. La o căutare mai atentă, el a descoperit că meta-analiza a demonstrat o “prejudecată de publicare” în care studiile cu dovezi contradictorii nu au fost incluse. Atunci când a descompus rezultatele acelor studii, el a ajuns la concluzia că nu au existat dovezi ferme care să susţină teoria diminuării ego-ului.

Mai mult decât atât, unele aspecte de natură magică a teoriei, cum ar fi că zahărul acţionează ca stimulent pentru puterea de voinţă, au fost în totalitate demitizate. În primul rând, zahărul nu poate intra în sistemul circulator îndeajuns de repede pentru a îmbunătăţi orice în energia mentală.

În plus, experţii în neurologie ştiu deja de ceva vreme că creierul nu consumă mai mult zahăr din sânge când lucrează asupra sarcinilor dificile. Creierul este un organ, nu un muşchi, şi astfel nu consumă energia în plus aşa cum ar face-o un muşchi. Creierul tău foloseşte exact acelaşi număr de calorii pe minut de mers fie că te gândeşti la calculul unor ecuaţii, fie că urmăreşti videoclipuri cu pisici.

Puterea de voinţă îţi este limitată dacă tu aşa gândeşti că este

Aşadar, ce explică fenomenul întâlnit de cercetători? Până la urmă, nu este ştiut faptul că atunci când munca din greu te seacă de energie şi că reîncărcarea cu prăjituri şi alte răsfăţuri, ne face mai buni în a continua cu sarcinile dificile?

Se pare că acesta este un caz clasic al felului cum corelaţia nu implică întotdeauna cauzalitatea. Efectele anectodice observate în studiile iniţiale asupa diminuării ego-ului se poate să fi fost autentice, dar abia acum s-a dovedit că cercetătorii din spatele studiilor s-au grăbit să tragă concluziile greşite.

Noi cercetări propun o altă explicaţie pentru motivul pentru care rămânem fără avânt. Într-un studiu condus de psihologul de la Stanford, Carol Dweck şi colegii săi, publicat în revista Proceedings of the National Academy of Sciences, Dweck a concluzionat că s-au observat semne de diminuare a ego-ului doar la subiecţii de test care au crezut că puterea de voinţă este o resursă limitată. Acei participanţi care nu au privit puterea de voinţă ca pe ceva finit nu au arătat semne de reducere a ego-ului.

Se pare că diminuarea ego-ului este doar un alt exemplu al felului în care credinţa influenţează comportamentul. Gândul că suntem sfârşiţi ne face să ne simţim şi mai rău, în timp ce recompensele proprii ne fac să ne simţim mai bine. Nu zahărul este cel care produce stamina mentală sustenabilă, ci mai degreabă efectul placebo în acţiune.

Privind diferit puterea de voinţă

Baumeister spune că el şi colegii lucrează la alte studii care să demonstreze că diminuarea ego-ului este reală. Se prea poate ca, în condiţii de laborator atent controlate, puterea de voinţă să pară că se termină – chiar dacă dovezile contradictorii fac ca această concluzie să fie prematură.

Poate că ideea diminuării ego-ului a prins pentru că satisface nevoia de a justifica de ce uneori facem lucruri pe care n-ar trebui să le facem, cum ar fi încetinirea de la muncă atunci când ar trebui să terminăm un proiect. Dar mai degrabă decât să căutăm un rezervor ascuns de putere de voinţă în capul nostru, care nu există, poate că mai bine am accepta faptul că suntem fragili, fiinţe distrase şi să fim mai îngăduitori cu noi înşine.

Michael Inzlicht, profesor de psihologie de la Universitatea Toronto şi principalul investigator de la Laboratorul de Neuroştiinţă Socială din Toronto, consideră că puterea de voinţă nu este o resursă finită, ci în schimb acţionează ca o emoţie. Aşa cum nu “rămânem fără” bucurie sau nervi, puterea de voinţă se retrage şi curge în funcţie de ce are loc cu noi şi cum ne simţim. Dacă privim puterea de voinţă prin astfel de lentile descoperim implicaţii profunde.

În primul rând, dacă energia mentală se asemănă mai mult cu o emoţie decât cu benzina din rezervor, atunci poate fi astfel gestionată şi utilizată. Aşa cum un copil mic poate avea o criză de nervi atunci când i se interzice o jucărie, aşa şi adulţii încearcă să treacă peste sentimentele proaste. În acelaşi fel, atunci când trebuie să îndeplinim o sarcină dificilă, este mult mai productiv şi sănătos să credem că o lipsă de motivaţie este temporară decât să ne spunem că suntem istoviţi şi avem nevoie de o pauză şi o ciocolată.

Dar alteori o lipsă de motivaţie nu este temporară. Sentimentele sunt modalitatea corpului de a transmite informaţie minţilor noastre conştiente, pe care acestea le-ar putea rata. Atunci când lipsa energiei mentale este cronică, ar trebui să ne ascultăm puterea de voinţă, aşa cum ar trebui să ne ascultăm emoţiile.

Până la ora actuală mai multe studii au analizat puterea de voinţă ca pe o forţă care ajută oamenii să facă lucrurile pe care ei nu vor să le facă sau care-i ajută să reziste tentaţiilor în faţa cărora mai degrabă ar ceda. Dar dacă ajustăm perspectiva şi tratăm puterea de voinţă ca pe o emoţie, ar putea fi văzută, în schimb, ca oferind o cunoaştere despre cu ce ar trebui şi cu ce n-ar trebui să ne petrecem timpul.

În mod esenţial, renunţăm la sarcinile care nu ne stârnesc interesul. Dacă faci puzzle-uri imposibil de rezolvat din ordinul unui cercetător social îmbrăcat într-un halat alb nu este distractiv şi nici plin de semnificaţie. Acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru sarcinile lipsite de judecată de care suferă prea mulţi oameni pe parcursul fiecărei zi la muncă.

Putem să ne energizăm pentru un timp prin intermediul sarcinilor care nu ne plac, dar nu vom ajunge niciodată la capacitate maximă dacă ignorăm ce ne transmit sentimentele. Ascultând de lipsa  puterii de voinţă aşa cum am face-o cu o emoţie – ca şi asistent de nădejde în procesul de luare a deciziilor – făcând ca ajutorul să lucreze în armonie cu capacităţile noastre logice –  putem descoperi noi căi care să nu necesite să facem lucruri pe care în sinea noastră nu vrem să le facem.

Aşa cum am căuta bucurie indirect, ocupându-ne timpul cu căutări plăcute, aşa putem obţine indirect beneficiile puterii de voinţă, eliminând în primul rând nevoia de a o extinde. În loc să ne concentrăm pe putere de voinţă, ar trebui să analizăm puterea voinţei.

Dacă ți-a plăcut, poți chiar să te abonezi la newsletter! Chestia aia de mai jos unde bagi datele tale și apoi dai click pe butonul roșu pe care scrie ‘Mă Abonez’!

PS: Spread the Dragostea! Dă și altora să citească, distribuie mai departe!